Mai revin si cu altele.

Aleodor Împărat

A fost odată ca niciodată; că de n-ar fi, nu s-ar mai povesti;
de când făcea plopşorul pere şi răchita micşunele; de când se băteau
urşii în coade; de când se luau de gât lupii cu mieii de se sărutau,
înfrăţindu-se; de când se potcovea puricele la un picior cu nouăzeci şi
nouă de oca de fier şi s-arunca în slava cerului de ne aducea poveşti;
De când se scria musca pe perete.
Când tocmai, la vreme de bătrâneţe, iată că se îndură norocul şi cu
dânsul şi dobândi un drag de copilaş, de să-l vezi şi să nu-l mai uiţi.
Împăratul îi puse numele Aleodor. Când fu a-l boteza, împăratul adună
Răsărit şi Apus, Miazăzi şi Miazănoapte, ca să se veselească de veselia
lui. Trei zile şi trei nopţi ţinură petrecerile şi se chefuiră şi se
bucurară, de o ţinură minte cât trăiră.
Băiatul de ce creştea, d-aia se făcea mai isteţ şi mai iscusit. Nu mai
trecu mult şi iată că împăratul ajunse la marginea groapei. Când fu la
ceasul morţii, el luă copilul pe genuchi şi-i zise:
- Dragul tatei, iată că Dumnezeu mă cheamă. Sunt în clipa de a-mi da
obştescul sfârşit. Eu văz că tu ai să ajungi om mare. Şi chiar mort,
oasele mele se vor bucura în mormânt de isprăvile tale. Asupra cârmuirii
împărăţiei n-am nimic să-ţi zic, fiindcă tu, cu iscusinţa ta, ştiu că
ai s-o duci bine. Un lucru numai am să-ţi spui: Vezi tu muntele cela de
colo, să nu te ducă păcatele să vânezi p-acolo, că este nevoie de cap.
Acel munte este moşia lui Jumătate-de-om-călare-pe-jumătate-de-
iepure-şchiop; şi cine calcă pe moşia lui, nu scapă nepedepsit.
Acestea zicând, căscă gura de trei ori şi-şi dete sufletul. Se duse şi
el ca toată suflarea de pe pământ, de pare că n-a fost de când lumea şi
pământul.
Îl jeliră ai săi, îl jeliră boierii, îl jeliră şi poporul; în cele de pe
urmă trebuiră să-l îngroape.
Aleodor, după ce se urcă în scaunul tătână-său, deşi copilandru, puse
ţara la cale ca şi un om matur. Toată lumea era mulţumită de domnirea
sa, şi oamenii se făleau că le-a fost dat de sus ca să trăiască în
zilele lui.
Adesea ieşea Aleodor la vânătoare ca să-şi petreacă ceasurile ce-i
prisosea de la trebile împărăţiei. El ţinea minte ce-i spusese
tătână-său şi se silea să-i păzească cuvintele cu sânţenie.
Într-o zi, nu ştiu cum făcu, dus fiind pe gânduri, şi alunecă de călcă
pe pământul pocitului de om. N-apucă să facă zece, douăzeci de paşi, şi
iată că se pomeni cu dânsul dinaintea lui.
Acum nu-i era lui pentru că trecuse pe pământul omului celui slut şi
scârbos, ci îi era ciudă cum de să calce vorba tatălui său ce-i spusese
cu grai de moarte.
Pocitania pământului îi zise:
- Toţi nelegiuiţii ce-mi calcă hotarul cad în robia mea.
- Mai întâi trebuie să ştii, îi răspunse Aleodor, că din nebăgare de
seamă şi fără de voia mea am călcat pe cuprinsul tău, şi n-am nici un
gând rău asupră-ţi.
- Eu te socoteam mai altfel; dară văz că ai de gând să-ţi cei iertăciune
de la mine ca toţi fricoşii.
- Ba să mă ferească Dumnezeu! Eu ţi-am spus curatul adevăr, şi dacă
vrei luptă, alege-ţi: în săbii să ne tăiem, în buzdugane să ne lovim,
ori în luptă să ne luptăm.
- Nici una, nici alta. Ci, ca să scapi de pedeapsă alt chip nu e, decât
să te duci să-mi aduci pe fata lui Verdeş împărat.
Aleodor voi să se codească oarecum, ba că trebile împărăţiei nu-l iartă
să facă o călătorie aşa de lungă, ba că n-are călăuz, ba că una, ba că
alta; dară aşi! unde vrea să ştie pocitul de toate astea! El o ţinea
una, să-i aducă pe fata lui Verdeş împărat, dacă vrea să scape de
ponosul de tâlhar, de călcător de drepturile altuia, şi să rămâie cu
sufletul în oase.
Aleodor se ştia vinovat. Deşi fără voia lui, dară ştia că a făcut un
păcat de a călcat pe moşia slutului. Mai ştia iară că de omul dracului,
să dai şi să scapi. Să n-ai nici în clin, nici în mânecă cu dânsul.
Făgădui în cele din urmă să-i facă slujba cu care-l însărcina.
Jumătatea-de-om-călare-pe-jumătate-de-iepure-şchiop ştia că, deoarece
Aleodor i-a făgăduit, apoi are să-şi ţie cuvântul, ca unul ce era om de
omenie, şi-i zise:
- Pasă cu Dumnezeu, şi să-ţi ajute să vii cu izbândă bună.
Aleodor plecă. Şi cum mergea el gândindu-se şi răzgândindu-se cum să-şi
împlinească sarcina mai bine, căci îşi dăduse cuvântul, se pomeni la
marginea unui eleşteu şi o ştiucă se zbătea de moarte pe uscat.
Cum o văzu, el se duse să o ia ca să-şi aline foamea cu dânsa. Ştiuca îi
zise:
- Nu mă omorî, Făt-Frumos; ci mai bine dă-mi drumul în apă, că mult
bine ţi-oi prinde când cu gândul nu-i gândi.
Aleodor o ascultă şi o dete în apă. Atunci ştiuca îi mai zise:
- Ţine acest solzişor, şi când vei gândi la mine, eu voi fi la tine.
Flăcăul plecă mai înainte şi se tot mira de o astfel de întâmplare.
Când, iacă se întâlneşte cu un corb ce avea o aripă ruptă. Şi voind să
vâneze corbul, el îi zise:
- Făt-Frumos, Făt-Frumos, decât să-ţi încarci sufletul cu mine, mai bine
ai face să-mi legi aripa, că mult bine ţi-oi prinde.
Aleodor îl ascultă, căci era băiat viteaz şi de treabă, şi îi legă
aripa. Când era să plece, corbul îi zise:
- Ţine peniţa asta, voinicule, şi când vei gândi la mine, eu voi fi la
tine.
Luă peniţa Aleodor, şi-şi cătă de drum. Dară nu făcu ca la o sută de
paşi şi iată că dete peste un tăune. Când se gătea a-l strivi cu
piciorul, tăunele zise:
- Cruţă-mi viaţa, Aleodor împărat, şi eu te voi mântui pe tine de la
moarte. Ţine acest pufuleţ din aripioara mea, şi când vei gândi la mine,
eu voi fi la tine.
Auzind Aleodor unele ca acestea, şi că îi zise şi pre nume, odată ridică
piciorul şi lăsă pe tăune să se ducă în voia lui.
Şi mergând înainte cale de nu ştiu câte zile, dete de palaturile lui
Verdeş împărat. Cum ajunse aci, se puse la poartă şi aşteptă că doar de
va veni cineva să-l întrebe ce caută.
Stete o zi, stete două; şi ca să vie cineva să-l întrebe ce voieşte, ba.
Când fu în ziua d-a treia, Verdeş împărat chemă slujitorii şi le dete o
gură de or pomeni-o.
- Cum se poate, le zise el, să stea omul trei zile la poarta mea şi să
nu meargă nimeni să-l cerceteze? Pentru asta vă plătesc eu simbrie?
Pentru asta vă am eu la mine pe procopseală?
Slujitorii dedeau din colţ în colţ şi nu ştiau ce să răspunză. În cele
de pe urmă, chemă pe Aleodor şi-l duse înaintea împăratului.
- Ce vrei, flăcăule, îi zise împăratul, şi ce aştepţi la poarta curţilor
mele?
- Ce să voi, mărite împărate, îi răspunse el, iată sunt trimis să-ţi
cer fata.
- Bine, băiete. Dară mai întâi trebuie să facem legătură, căci aşa este
obiceiul la curtea mea. Ai voie să te ascunzi unde vei voi, în trei zile
d-a rândul. Dacă fie-mea te va găsi, capul ţi se va tăia şi se va pune
în parul ce a mai rămas, din o sută, fără cap. Iară dacă nu te va găsi,
atunci cu cinste împărătească o vei lua de la mine.
- Am nădejde la Dumnezeu, mărite împărate, că nu mă va lăsa să piei.
Parului îi vom putea da şi altceva nu tot cap de om. Să facem legătura.
- Aşa?
- Aşa.
Se puseră şi făcură legătura; scriseră carte şi o întăriră.
Viind fata de faţă, se învoiră ca a doua zi el să se ascunză cum va şti
mai bine. Iară dacă se învoiră, el rămase într-un neastâmpăr ce-l
chinuia mai cumplit decât moartea. El se gândea şi se răzgândea cum să
se ascunză mai bine. Vezi că era vorba de capul lui, iară nu de altceva.
Şi tot mergând pe gânduri şi tot plănuind, iată că-şi aduse aminte de
ştiucă. Scoase solzul, se uită şi gândi la stăpâna lui; când, iată,
măre, că ştiuca şi venise şi-i zise:
- Ce pofteşti de la mine, Făt-Frumos?
- Ce să poftesc? Iacă, iacă, ce mi s-a întâmplat. Nu ştii tu ceva să
mă înveţi ce să fac?
- Ia nu te mai îngrija. Lasă pe mine.
Şi îndată, lovind din coadă, făcu pe Aleodor un1 cosăcel şi îl ascunse
pe fundul mării, printre ceilalţi cosăcei.
Când se sculă fata, îşi luă ocheanul şi se uită cu el în toate părţile.
Nu-l văzu. De unde ceilalţi care venise să o ceară în căsătorie se
ascundeau prin pivniţi, pre după case, pre după câte o şiră de paie,
sau prin vreo culă părăsită, Aleodor se ascunse astfel, încât fata intră
la grije că a să fie biruită. Ce-i veni ei, se uită cu ocheanul şi în
mare, şi îl zări pe fundul mării, printre cosăcei. Pasămite, ocheanul ei
era năzdrăvan.
- Ieşi d-acolo, hoţomanule, îi zise ea râzând. Ce mi te-ai posmăgit aşa?
Din coşcogeamite omul te-ai făcut un cosac şi mi te-ai ascuns în fundul
mării.
N-avu încotro şi trebui să iasă.
Ea zise şi împăratului:
- Mi se pare, tată, că flăcăul ăsta mi-a venit de hac. Şi mult e nurliu
şi drăgălaş. Chiar de l-oi afla până la a treia oară, să-l ierţi, tată,
că nu e prost ca ceilalţi. Boiul lui îl arată a fi ceva mai deosebit.
- Vom vedea, îi răspunse împăratul.
A doua zi, ce-i veni lui, se gândi la corb. Acesta fu numaidecât
dinaintea lui, şi-i zise:
- Ce mai vrei, stăpâne?
- Ia uită-te, neiculiţă, ce mi s-a întâmplat; nu ştii tu ceva să mă
înveţi?
- Să cercăm.
Şi lovindu-l cu aripa, îl făcu un pui de corb şi îl vârî într-un stol de
corbi ce se urcase până la vântul turbat.
Cum se sculă fata, îşi luă ocheanul şi iarăşi îl cătă prin toate
locurile. Nu e. Caută-l pe pământ, nu e. Caută-l prin ape şi prin mări,
nu e. Se luă de gânduri fata. Când, către nămiezi, ce-i veni ei, se uită
şi în sus. Şi zărindu-l în slava cerului printre stolul de corbi,
începu a-i face cu degetul, şi-i zise:
- Ghidi, ghidi, tălharule ce eşti! Dă-te jos d-acolo, omule, ce mi te-ai
făcut aşa pitcoace de pasăre? Nici în rai nu scapi de mine!
Se dete jos, că n-avea ce face. Împăratul începu a se minuna şi el de
isteţimea lui Aleodor şi-şi plecă urechea la rugăciunea ficei sale.
Însă, fiindcă legătura era ca să se ascunză până de trei ori, împăratul
zise:
- D-a minune, ia să vedem unde are să se mai ascunză?!
A treia zi, dis-de-dimineaţă, se gândi la tăune. Acesta veni într-un
suflet. După ce îi spuse ce voieşte, tăunele zise:
- Lasă pe mine, şi de te-o găsi, eu aici sunt.
Îl făcu o lindină şi-l ascunse chiar în coada fetei, fără să simţă ea.
Sculându-se fata şi luând ocheanul, îl căută toată ziua, şi, ca să dea
de dânsul, nici cât. Ea se da de ceasul morţii, căci îl simţea, i se
arăta ei a fi p-aci prin preajmă, dară de văzut nu-l vedea. Cătă cu
ocheanul prin mare, pre pământ, prin văzduh, dară nu-l văzu nicăiri.
Către seară, obosită de atâta căutare, strigă:
- Ci ia arată-te odată. Te simţ că eşti p-aci p-aproape, dară nu te văz.
Tu m-ai biruit, a ta să fiu.
Dacă auzi el că este biruită, se dete binişor jos din coada ei şi se
arătă. Împăratul n-avu nici el ce mai zice, şi îi dete fata. Când
plecară, îi petrecu cu mare cinste şi alai, până afară din împărăţia
lui.
Pe drum, ei stătură să facă popas. Şi după ce îmbucară câte ceva, el
puse capul în poala ei şi adormi. Fata de împărat, tot uitându-se la el,
i se curgea ochii după frumuseţea şi după boiul lui. Inima îi dete
brânci şi ea nu se putu opri, ci îl sărută. Aleodor, cum se deşteptă, îi
trase o palmă de auzi câinii în Giurgiu. Ea plânse şi îi zise:
- I! Aleodor dragă, dară grea palmă mai ai!
- Te-am pălmuit pentru fapta ce ai făcut; căci eu nu te-am luat pentru
mine, ci pentru cela ce m-a trimis pe mine.
- Apoi bine, frăţioare, de ce nu mi-ai spus aşa de acasă; căci atunci
ştiam şi eu ce să fac; dară lasă, nici acum nu e timpul trecut.
Pornind şi de aici, ajunseră cu sănătate la Jumătatea-de-om-
călare-pe-jumătate-de-iepure-şchiop.
- Iată m-am închinat cu slujba, zise Aleodor, şi voi să plece.
Fata, când văzu pe acea iazmă, se cutremură de scârbă şi nu voia să
rămâie la dânsul o dată cu capul.
Slutul se dete pe lângă fată şi începu s-o linguşească cu vorbe
mierloitoare şi să se ia cu binele pe lângă dânsa. Dară fata îi zise:
- Piei de dinaintea mea, satano, că te trimit la mumă-ta, Iadul, care
te-a vărsat pe faţa pământului.
Sluţenia de neom se topea de dragostea fetei, se lungea cu burta pe
pământ şi umbla cu şoşele, cu momele să înduplece pre fată a-l lua de
bărbat.
Dară, aşi! feritu-l-a sântuleţul să se apropie de dânsa! căci îl ţinea
ţintuit în loc cu ochii cât de colo. Din satană, din iazmă şi din
spurcăciune nu-l mai scotea.
- Piei, necuratule, de pe faţa pământului, să scape lumea de o ciumă şi
de o holeră ca tine.
Mai stărui ce mai stărui, şi dacă se văzu înfruntat până într-atât,
iazma plesni de necaz, cum de să fie el ocărât atât de mult de o cutră
de muiere.
Atunci Aleodor întinse coprinsul său şi peste moşia lui
Jumătate-de-om-călare-pe-jumătate-de-iepure-schiop, luă de soţie pe fata
lui Verdeş împărat şi se întoarse la împărăţia lui.
Când îl văzură alde gloatele venind teafăr, alături cu o soţioară de-i
râdeu şi stelele de frumoasă, îl primiră cu mare bucurie; şi urcându-se
din nou în scaunul împărăţiei, domni şi trăi în fericire, până se
istoviră.
Iară eu încălecai p-o şea şi v-o spusei dumneavoastră aşa.

Asa fetelor,seara citim la prichi povestioare

Cei trei purcelusi


Au fost odata ca niciodata trei purcelusi care traiau
impreuna cu parintii lor. Desi erau inca purcelusi, ei crescusera indeajuns ca
sa porneasca in lume sa-si gaseasca norocul.


Au plecat ei de acasa si au mers ce au mers pina ce primul
purcelus s-a simtit tare obosit. Tocmai atunci a trecut pe linga ei un om cu o
caruta plina de fin, iar primul purcelus le-a zis fratilor sai: "Eu ma
opresc aici. Finul este usor si moale ca sa-mi fac o casuta cum imi
place." Si ceilalti doi frati l-au imbratisat si au plecat iar la drum. La
un moment dat al dolea purcelus s-a simtit obosit si vazind trecind pe linga el
un om cu caruta plina de lemne, i-a spus fratelui lui: "Lemnul acesta este
numai bun pentru casuta mea asa ca ma opresc aici." Cel de al treilea
purcelus si-a continuat drumul pina a ajuns la un pietrar, care facea piatra de
construit. Purcelusul s-a gindit ca piatra este cea mai potrivita ca sa-si faca
o casuta rezistenta asa cum era si el.


Noaptea, in timp ce primul purcelus s-a asezat comfortabil
in patul lui de fin, a auzit un zgomot afara. S-a uitat prin peretii de paie ai
casutei si a inceput sa tremure de frica, caci afara era un lup mare si
flamind. Lupul a inceput sa-l roage pe purcelus sa-i deschida usa, dar la
refuzul purcelusului a tras aer puternic in piept si a suflat peste casuta.
Finul a zburat in toate partile, iar purcelusul, profitind de neatentia lupului
a luat-o la fuga spre casa celui de al doilea purcelus.


A doua seara, in timp ce cei doi frati se aflau la masa, au
auzit zgomot afara. S-au uitat prin fereastra casutei de lemn si s-au ingrozit
cind au vazut pe lupul cel mare si flamind. Lupul a inceput sa-i roage sa
deschida usa,
dar la refuzul purcelusilor a tras aer puternic in piept si a suflat peste
casuta. Casuta de lemn a ramas aproape neclintita. Dar cind lupul a incercat si
a doua oara sa sufle peste casuta, lemnele au zburat in toate partile, iar cei
doi purcelusi au profitat de neatentia lupului si au luat-o la fuga spre casa
celui de al treilea purcelus.


Seara urmatoare, cei trei frati isi incalzeau picioarele la
focul din soba. Au auzit un zgomot afara si s-au ingrozit de frica cind l-au
vazut pe lupul cel mare si mai flamind ca niciodata. Lupul a inceput sa-i roage
sa deschida usa,
dar la refuzul purcelusilor a tras aer puternic in piept si a suflat peste
casuta. Dar casuta nu s-a darimat. Lupul a incercat si a doua, si a treia oara,
dar tot degeaba, casuta a continuat sa ramina neclintita. Enervat peste masura
si epuizat de atita suflat, lupul s-a catarat pe acoperisul casei si si-a dat
drumul in casuta pe cos. Intre timp insa, purcelusii vazind ca nu au nici o
scapare, au pus pe foc un ceaun mare, plin cu apa.


Cind lupul s-a catarat pe cos, apa era fierbinte, cind a
inceput sa coboare de-a lungul cosului apa clocotea, iar cind a ajuns jos, a
aterizat direct in ceaunul cu apa fiarta. Lupul, urlind de durere, a luat-o la
fuga prin casuta si apoi a tisnit prin perete direct spre padure, de unde nu
s-a mai intors niciodata.


Purcelusii, stiindu-se in siguranta de acum incolo, au
construit o alta casa mai mare, cu peretii din piatra, cu masa si dulapul din
lemn si cu paturi din fin moale. Era cea mai buna casa din lume si ei au trait
in ea fericiti pentru totdeauna.

Punguţa cu doi bani – de Ion Creanga

Era odată o babă şi un moşneag. Baba avea o găină, şi moşneagul un cucoş; găina babei se oua de câte două ori pe fiecare zi şi baba mânca o mulţime de ouă; iar moşneagului nu-i da nici unul. Moşneagul într-o zi perdu răbdarea şi zise:

— Măi babă, mănânci ca în târgul lui Cremene. Ia dă-mi şi mie nişte ouă, ca să-mi prind pofta măcar.
— Da' cum nu! zise baba, care era foarte zgârcită. Dacă ai poftă de ouă, bate şi tu cucoşul tău, să facă ouă, şi-i mânca; că eu aşa am bătut găina, şi iacătă-o cum se ouă.

Moşneagul, pofticios şi hapsin, se ia după gura babei şi, de ciudă, prinde iute şi degrabă cucoşul şi-i dă o bataie bună, zicând:

— Na! ori te ouă, ori du-te de la casa mea; ca să nu mai strici mâncarea degeaba.

Cucoşul, cum scăpă din mânile moşneagului, fugi de-acasă şi umbla pe drumuri, bezmetec. Şi cum mergea el pe-un drum, numai iată găseşte o punguţă cu doi bani. Şi cum o găseşte, o şi ia în clonţ şi se întoarnă cu dânsa înapoi către casa moşneagului. Pe drum se întâlneşte c-o trăsură c-un boier şi cu nişte cucoane. Boierul se uită cu băgare de seamă la cucoş, vede în clonţu-i o punguţă şi zice vezeteului:

— Măi! ia dă-te jos şi vezi ce are cucoşul cela în plisc.

Vezeteul se dă iute jos din capra trăsurei, şi c-un feliu de meşteşug, prinde cucoşul şi luându-i punguţa din clonţ o dă boieriului. Boieriul o ia, fără păsare o pune în buzunar şi porneşte cu trăsura înainte. Cucoşul, supărat de asta, nu se lasă, ci se ia după trăsură, spuind neîncetat:

Cucurigu ! boieri mari,
Daţi punguţa cu doi bani !

Boierul, înciudat, când ajunge în dreptul unei fântâni, zice vezeteului:

— Mă! ia cucoşul ist obraznic şi-l dă în fântâna ceea.

Vezeteul se dă iarăşi jos din capră, prinde cucoşul şi-l azvârle în fântână! Cucoşul, văzând această mare primejdie, ce să facă? Începe-a înghiţi la apă; şi-nghite, şi-nghite, până ce-nghite toată apa din fântână. Apoi zboară de-acolo afară şi iarăşi se ia în urma trăsurei, zicând:

Cucurigu ! boieri mari,
Daţi punguţa cu doi bani !

Boierul, văzând aceasta, s-a mirat cumplit şi a zis:

— Mă! da' al dracului cucoş i-aista! Ei, las' că ţi-oiu da eu ţie de cheltuială, măi crestatule şi pintenatule!

Şi cum ajunge acasă, zice unei babe de la bucătărie să ia cucoşul, să-l azvârle într-un cuptor plin cu jăratic şi să pună o lespede la gura cuptorului. Baba, cânoasă la inimă, de cuvânt; face cum i-a zis stăpânu-său. Cucoşul, cum vede şi astă mare nedreptate, începe a vărsa la apă; şi toarnă el toată apa cea din fântână pe jaratic, până ce stinge focul de tot, şi se răcoreşte cuptoriul; ba încă face ş-o apăraie prin casă, de s-au îndrăcit de ciudă hârca de la bucătărie. Apoi dă o bleandă lespezei de la gura cuptiorului, iesă teafăr şi de-acolo, fuga la fereastra boierului şi începe a trânti cu ciocul în geamuri şi a zice:

Cucurigu ! boieri mari,
Daţi punguţa cu doi bani !

— Măi, că mi-am găsit beleaua cu dihania asta de cucoş, zise boieriul cuprins de mierare. Vezeteu! Ia-l de pe capul meu şi-l zvârle în cireada boilor ş-a vacilor; poate vreun buhaiu înfuriat i-a veni de hac; l-a lua în coarne, şi-om scăpa de supărare.

Vezeteul iarăşi ia cucoşul şi-l zvârle în cireadă! Atunci, bucuria cucoşului! Să-l fi văzut cum înghiţea la buhai, la boi, la vaci şi la viţei; păn-a înghiţit el toată cireada, ş-a făcut un pântece mare, mare cât un munte! Apoi iar vine la fereastră, întinde aripele în dreptul soarelui, de întunecă de tot casa boierului, şi iarăşi începe!

Cucurigu ! boieri mari,
Daţi punguţa cu doi bani !

Boierul, când mai vede şi astă dandanaie, crăpa de ciudă şi nu ştia ce să mai facă, doar va scăpa de cucoş.
Mai stă boierul cât stă pe gânduri, pănă-i vine iarăşi în cap una.

— Am să-l dau în haznaua cu banii; poate va înghiţi la galbeni, i-a sta vreunul în gât, s-a îneca şi-oiu scăpa de dânsul.

Şi, cum zice, umflă cucoşul de-o aripă şi-l zvârle în zahnaua cu banii; căci boieriul acela, de mult bănărit ce avea, nu-i mai ştia numărul. Atunci cucoşul înghite cu lăcomie toţi banii şi lasă toate lăzile pustii. Apoi iesă şi de-acolo, el ştie cum şi pe unde, se duce la fereastra boierului şi iar începe:

Cucurigu ! boieri mari,
Daţi punguţa cu doi bani !

Acum, după toate cele întâmplate, boierul, văzând că n-are ce-i mai face, i-azvârle punguţa. Cucoşul o ia de jos cu bucurie, se duce la treaba lui şi lasă pe boier în pace. Atunci toate paserile din ograda boierească, văzând voinicia cucoşului, s-au luat după dânsul, de ţi se părea că-i o nuntă, şi nu altăceva; iară boierul se uita galiş cum se duceau paserile şi zise oftând:

— Ducă-se şi cobe şi tot, numai bine că am scăpat de belea, că nici lucru curat n-a fost aici!

Cucoşul însă mergea ţanţoş, iar paserile după dânsul, şi merge el cât merge, până ce ajunge acasă la moşneag, şi de pe la poartă începe a cânta: "Cucurigu !!! cucurigu !!!"
Moşneagul, cum aude glasul cucoşului, iesă afară cu bucurie; şi, când îşi aruncă ochii spre poartă, ce să vadă? Cucoşul său era ceva de spăriet! elefantul ţi se părea purice pe lângă acest cucoş; ş-apoi în urma lui veneau cârduri nenumărate de paseri, care de care mai frumoase, mai cucuiete şi mai boghete. Moşneagul, văzând pe cucoşul său aşa de mare şi de greoiu, şi încunjurat de-atâta amar de galiţe, i-a deschis poarta. Atunci cucoşul i-a zis:

— Stăpâne, aşterne un ţol aici în mijlocul ogrăzii.

Moşneagul, iute ca un prâsnel, aşterne ţolul. Cucoşul atunci se aşază pe ţol, scutură puternic din aripi şi îndată se umple ograda şi livada moşneagului, pe lângă paseri, şi de cirezi de vite; iară pe ţol toarnă o movilă de galbeni, care strălucea la soare de-ţi lua ochii! Moşneagul, văzând aceste mari bogăţii, nu ştia ce să facă de bucurie, sărutând mereu cucoşul şi dezmerdându-l.
Atunci, iaca şi baba vine nu ştiu de unde; şi, când a văzut unele ca aceste, numa-i sclipeau răutăcioasei ochii în cap şi plesnea de ciudă.

— Moşnege, zise ea ruşinată, dă-mi şi mie nişte galbeni!
— Ba pune-ţi pofta-n cuiu, măi babă! Când ţi-am cerut ouă, ştii ce mi-ai răspuns? Bate acum şi tu găina, să-ţi aducă galbeni; c-aşa am bătut eu cucoşul, ştii tu din a cui pricină... şi iaca ce mi-a adus!

Atunci baba se duce în poiată, găbuieşte găina, o apucă de coadă şi o ia la bătaie, de-ţi venea să-i plângi de milă! Biata găină, cum scapă din mânile babei, fuge pe drumuri. Şi cum mergea pe drum, găseşte şi ea o mărgică ş-o înghite. Apoi răpede se întoarce acasă la babă şi începe de pe la poartă: "Cot, cot, cotcodac !" Baba iesă cu bucurie înaintea găinei. Găina sare peste poartă, trece iute pe lângă babă şi se pune pe cuibariu; şi, după vrun ceas de şedere, sare de pe cuibariu, cotcodocind. Baba atunci se duce cu fuga, să vadă ce i-a făcut găina!... Şi, când se uită în cuibariu, ce să vadă? Găina se ouase o mărgică. Baba, când vede că ş-a bătut găina joc de dânsa, o prinde ş-o bate, ş-o bate, păn-o omoară în bătaie! Şi aşa, baba cea zgârcită şi nebună a rămas de tot săracă, lipită pământului. De-acu a mai mânca şi răbdări prăjite în loc de ouă; că bine şi-a făcut râs de găină şi-a ucis-o fără să-i fie vinovată cu nemica, sărmana!

Moşneagul însă era foarte bogat; el şi-a făcut case mari şi grădini frumoase şi trăia foarte bine; pe babă, de milă, a pus-o găinăriţă, iară pe cucoş îl purta în toate părţile după dânsul, cu salbă de aur la gât şi încălţat cu ciuboţele galbene şi cu pinteni la călcâie, de ţi se părea că-i un irod de cei frumoşi, iară nu cucoş de făcut cu borş.

eu povesti asa cu de-amanuntul nu stiu, dar e bine ca am de unde invata.

Hotul Imparat

A fost odata ca niciodata etc.
A fost odata un imparat mare si puternic. Abia la vremea caruntetei dobandi si el un copil. Bucuria lui fu nespusa cand se vazu si el tata, si toata imparatia lui fu vesela dinpreuna cu dansul, caci acest imparat era bun, drept si temator de Dumnezeu. Pentru aceasta, el facu mult bine poporului sau. Si toti intr-un gand si intr-o glasuire dete marire Domnului ca s-a indurat a le da un mostean al imparatiei.
Acest imparat puse de gand ca pe fiul sau sa-l dea sa invete toate meseriile si toata procopseala carturarilor.
Fiul imparatului crestea intr-o luna cat altii intr-un an. Cand fu de opt ani, parea ca este de optsprezece.
Daca vazu asa, tata-sau, imparatul, il dete la carte; dupa ce invata filosofia si citirea pe stele, de la cei mai iscusiti dascali, il dete la cel mai mester vraci, de invata si mestesugul leacurilor.
Vazand tata-sau, imparatul, ca fiu-sau are tinere de minte grozava si ia in cap usor cele ce i se arata, se umplu de multumire sufleteasca, caci Dumnezeu ii dase un copil tocmai dupa gandul sau.
Invatand el toata cartea, imparatul a inceput a trimite pe fiu-sau din cetate in cetate sa invete toate meseriile. Cum auzea ca in cutare cetate este cate vrun mester mai dibaci si ca acea meserie nu se afla pe la dansul, indata il trimitea sa invete si acea meserie.
Astfel umbla fiul imparatului din tara in tara, ca si un pribeag, pana ce invata toate meseriile de pre pamant. Si intorcandu-se la palaturile tatalui sau, socotea ca acum s-a sfarsit; are sa se stranga de pre drumuri.
De bucurie ca are un fiu asa de procopsit si de iscusit, tatal sau facu o masa mare, unde chema pe toti imparatii, vecinii lui, ca sa le arate fiul sau procopseala.
Insusi fiul imparatului porunci la bucatari si le arata cum sa faca bucatele. Mesenii nu stiau cum sa mai laude gustul acestor bucate. Cand, iata ca vine si fiul imparatului la masa. Se chefuira, deci, si stii, vorba aluia, vorba vorba aduce. Incepura imparatii a-si povesti despre judecatile si dreptatile ce facuse fiecare in imparatia sa. Intre altele, unul spuse ca se va cai cat va trai el, pentru ca a osandit pe un om drept, invinovatit fiind ca ar fi furat niste lucruri, pe cand altul a fost hotul, precum se dovedi mai in urma.
Cum auzi imparatul care dedese ospatul, se intoarse catre fiul sau si zise:
- Stiu ca, daca un imparat voieste sa fie drept si adevarat stapanitor supusilor sai, trebuie sa stie toate meseriile, ca sa cunoasca prin insusi ochii sai pasurile fiecaruia. De aceea, fatul meu, te-am dat sa inveti toate mestesugurile. Nu mi-a venit in gand ca si hotia este un mestesug. Aceasta iti ramane sa mai inveti, dupa care te vei face un imparat ca Solomon imparat si cum altul nu va mai fi pe lume.
- Ii! tata, raspunse fiul de imparat, carele se rusina si se rosise ca o sfecla, cum de ma osandesti astfel ca pe un vinovat de codru?
Si sculandu-se de la masa, se duse unde se duse el, si se intoarse numaidecat, peste asteptarea tutulor, cu o sluga a lui credincioasa, aducand niste scanduri, stinghii, drugi, odgoane si panze. Cu aceste se apuca, ajutat de sluga lui, de cladi un fel de foisor.
Gatindu-se foisorul, se urca intr-insul si, invartind niste suruburi si niste vartejuri la niste mestesuguri ce avea acest foisor, incepu a pluti in vant si, pe cand se tot urca, el isi lua ziua buna de la toti cei de fata, cari ramasesera cu gurile cascate si cu ochii bleojditi la dansul. Muma-sa cat p-aci era sa-i vie rau de inima rea; dara isi tinu firea.
Dupa ce il pierdura din ochi, mesenii se sculara si se imprastiara ca puii de potarniche, nemaivoind a adaoga mahnirea imparatului, care se vedea de pe fata ca era prea mare.
Fiul imparatului, dupa ce calatori catva timp prin vazduh, prinse a se cobori. Ce sa vezi dumneata? Oranda il duse a se lasa tocmai dinaintea unei cocioabe de bordei saracacios.
Era seara. Batu la use. Cei dinauntru, o pereche de oameni jigariti, intreba:
- Cine e acolo?
- Om bun, le raspunse fiul de imparat. Deschideti, ca sunt un calator.
Ii deschisera. Cand intra in bordei, el baga de seama ca muierea aruncase ceva sub pat.
- Dara ce vant te aduce pe la noi?
- Sunt strein. Acum am sosit din alte imparatii. Rogu-va sa ma gazduiti.
- Bucuros, cu ce vom putea.
- Foarte va multumesc, le mai zise el. Nu va va fi degeaba. Dara de ce va stinghiriti din lucru? Lucrati, nu va opriti pentru mine. Am bagat de seama ca faceati ceva cand am venit!
Muierea vru sa indruge cateva minciuni. Dara barbatul ii lua din gura si zise:
- Sa-ti spunem drept. Dumneata esti oaspetele nostru, si crez ca nu ne vei da pe mana stapanirei. Eu sunt hot. Meseria acesta nu mai are cautare, de cand imparatul a pus niste slujbasi ai dracului de strasnici si de aspri pentru unii ca noi. Abia ne mai tinem zilele, cu cate o gaina sau alta pasare ce putem sa ciordim de pe ici, de colo. Si tocmai jumulea o gasca nevasta-mea cand ai venit d-ta.
- Tocmai ce cautam si eu. Dumnezeu m-a adus la voi. Scoateti gasca de sub pat si face-va-ti mestesugul. De azi incolo sunt al vostru. Ma bag ucenic la d-ta sa ma inveti acest mestesug.
Si pana jumuli si gati gasca, fiul imparatului iesi afara, isi stranse foisorul, desfacandu-l din toate incheieturile, si-l puse bine, unde sa nu dea nimeni peste dansul.
Se pusera, deci, la masa si se chefuira, pana ce cocosii incepura a vesti ca vine alba in sat.
A doua zi se intelesesera ei la cuvinte, si fiul de imparat ramase sub ascultarea hotului, ca sa invete mestesugul de la dansul.
- Tot mestesugul este, zise hotul intr-una din zile, sa ciordesti, fara sa te prinza cineva; sa buzunaresti si pe dracul, fara sa te vaza nici pui de om sau alta gadina; sa n-apuce sa caza si tu sa gasesti; orice ti s-o parea ca nu este pus bine de altul, tu sa iei si sa pastrezi; marghiolia, viclesugul, indrazneala, istetimea, sotia si cu tot neamul lor, sa fie uneltele tale.
Fiul de imparat asculta si baga la cap.
Dupa trecere de timp, in care fiul imparatului se indeletnicise la mestesugul hotiei, vazand el ca lucrurile ii merg struna, zise:
- Mestere, cand ai de gand sa ma scoti calfa?
- Cand mi-oi fura ipangeaua de pe mine.
Dupa ce mai trecu, mersera intr-o zi la vanat. Acolo in padure, stand sa faca popas, se tolanira fiecare pe ce avea, la umbra de copaci si la racoare, ca sa-si aromeze oarecum. Hotul isi asternuse ipangeaua.
Deodata hotul auzi miercaitul unui iepure, ca si cand il apucase ogarul. Se scula, se uita prin prejur, si nu vede nimic. Sotul sau, fiul imparatului, adormise, si-i da niste sforaieli de parea ca mana porcii. Se culca iarasi.
Nu sezu mult, si tocmai cand era sa-l fure si pe el somnul, auzi inca o data acelasi miercait si cu totul p-aproape.
Odata sari drept in sus.
- Ce naiba, trebuie sa fie ceva. Ma repez sa vaz ce dracovenie sa fie aceea.
Si fiind un crangulet intr-o departare cat arunci cu piatra, se duse intr-acolo, de unde i se paru lui ca vine miercaitul iepurelui.
Pe cand se ducea hotul, fiul imparatului se scoala binisor, si pas! pas! ii ia ipangeaua frumusel, o indoieste si o ascunde intr-o scorbura de copaci si iarasi se culca.
Acestea le facu el mai iute decat ai gandi.
Hotul, daca vazu ca nu este nimic in crang, dete tutulor railor si iepure si tot, si se intoarse sa se odihneasca. Cand, ia ipangeaua de unde nu e. Se uita prin prejur, si nici o frunzulita macar nu se misca. Fiul imparatului horcaia de socoteai ca o sa destepte si pe morti.
Bietul hot ramase ca lovit de trasnet. Simti ca alt n-are cine sa-i fi jucat renghiul acesta, decat ucenicul lui.
Se suci, se invarti, dete tarcoale prejmetelor; ipangeaua nu e. In cele de pe urma, dupa ce il inecase necazul, se duse sa-si destepte ucenicul.
Acesta dormea mort. Il zgudui, il scutura, ca de cand incepui sa va povestesc si abia, abia se destepta.
Somnoros cum era, si tot frecandu-se la ochi, incepu sa se jeluiasca ca n-are parte sa doarma si el macar un somn, si ca din pricina asta o sa se duca de la un asemenea stapan, cre nu-i da ragaz cat ar aromi cineva.
Hotul vazu ca ucenicul lui are sa-l intreaca, si zise:
- Ia lasa astfel de vorbe, ci da-mi ipangeaua, ca acum esti calfa, ai scapat de ucenicie.
Cand auzi fiul imparatului de unele ca acestea, se duse intr-un suflet de-i aduse ipangeaua, si legara amandoi tovarasie pe bine si pe rau.
Incepuse a misca binisor la meseria lor, de cand se facura tovarasi. Vezi ca fiul imparatului era mai ager de mana, mai istet si mai indraznet.
Intr-una din zile, feciorul de imparat se duse la vanat, ia asa cam in dorul lelii, fiindca n-avea alta treaba. Umbland el prin padure, odata aude un grohait de porc p­aproape de dansul; cauta si, mai iute decat ai gandi, fu si acolo. Cand, ce sa-i vaza ochii? Un mistret cat toate zilele de mare pravalise pe un flacau tanar la fata, si se silea a-si descurca coltii din arcul flacaului spre a-l sfasia.
Fiul imparatului isi scoase cutitul de vanatoare si, cu un curaj nemaiauzit, se repede asupra mistretului, ii infige cutitul drept in ochi si il da tumba peste cap, ii mai da vro doua lovituri bune in cap si-l lasa mort acolo locului.
Facu ce facu si aduse nitica apa in caciula, stropi pe flacaul care lesinase, si il mai inviora.
Acesta, cand se destepta si vazu pe izbavitorul sau, zise:
- Cere-mi oricat vei voi si-ti voi da, pentru aceasta facere de bine.
- Bani au si tiganii, ii raspunse fiul de imparat, dara cinste nu. Sa nu socotesti ca pentru bani am facut ce am facut eu acum pentru tine.
Se rusina oarecum flacaul cu pricina; dara mai prinzand limba, ii spuse siritenia, cum venise in vanatoare cu mai multi tovarosi, cum zarise mistretul si se luase dupa dansul, si cum nu-l lovise bine, si el se napustise asupra lui si-l pravalise de era sa-l trimita pe lumea cealalta.
Pasamite si acesta era fiu de imparat, si inca fiul imparatului locului aceluia.
Se imprietenira si se dusera la palaturile imparatesti. Imparatul nu stia cum sa multumeasca streinului ca i-a scapat copilul de la moarte. Ii dete voie ca sa vie in palat oricand va voi, fiindca el nu priimi nici o alta rasplatire.
Streinul fiu de imparat, de cate ori mergea la imparatul, de atatea ori el cerceta si baga de seama la tot ce era pe acolo.
Dupa catava vreme, el zise odata tovarosului sau:
- Tovarose, mi s-a urat cu borfasia, sa facem si noi o hotie care sa se mai simta.
- Ce vrei sa facem?
- Iaca, sa mai mergem si pe la haznaua imparateasca, ca doara n-o fi foc.
- Da ce stai d-ta de vorbesti, omule? D-apoi acolo, aoleo! ce de pazitori mai sunt!
- Noi sa mergem pe unde nu sunt pazitori.
Se hotarara, si intr-o noapte si plecara. Ei isi luara si uneltele trebuincioase. Si fiindca fiul de imparat stia toate mestesugurile, el cunostea si zidaria. Se apuca si, numai din doua cazmale, scase cateva caramizi, cat putea omul sa intre. Aceasta pe de la ulita, pre unde nu pazea nimeni. El intra, umplu doua caciuli cu galbeni si iesi. Apoi potrivi caramizile la loc, ca sa nu se cunoasca pe unde au intrat.
Nu se poate spune bucurie ce avura cand se vazura cu atata cacalau de bani. Venira acasa si dormira, ca si cand usturoi nu mancase si gurile nu le miroseau.
A doua zi mare valva se facu in oras cansd se afla ca s-a spart visteria imparatului. Toti se minunau si se cruceau, nedomirindu-se pe unde sa fi intrat talharii.
Nu mai putin si imparatul intra la chibzuiri, cum ar face sa prinza pe acesti hoti cutezatori.
Fiul imparatului, cel ce facuse bosmaua, se duse ca totdauna pe la imparatul, se facu si el ca se mira de atata cutezare, si zise:
- Cel ce a facut o asemenea hotie indrazneata nu se poate sa mai vie macar inca o data.
Imparatul locului puse tot felul de paznici la visteria lui si astepta.
Hotii, dupa cateva zile, cand se mai potoli valva, venira iarasi, fiindca se dedulcisera ca calul la tarate, scoase caramizile si fiul imparatului zise tovarosului sau:
- De randul trecut am intrat eu; acum intra tu. Asa mi se pare ca cere dreptatea.
Tovarosul n-avu ce zice, caci asa era. Intra deci in hazna si, fiind mai lacom, lua cati galbeni putu el duce si-i aduse tovarosului la gaura. Acesta ii priimi. Cand sa iasa si el, has! in sus, hat! in jos, se simti ca este prins in lat, si ca nu poate iesi. Fiul imparatului n-avea timp de pierdut, ce sa faca? Se apuca si el de-i taie capul, il lua cu dansul si p-aici ti-e drumul.
Dara cand ajunse acasa? aoleo! Unde era Dumnezeu sa vaza bocetele si vaietele muierii, cand ii arata capul barbatului ei? Tipa de socoteai ca o pune in teapa.
Fiul imparatului ii puse mana la gura si-i zise:
-St! ca ne-am topit. Sa nu te auza cineva, ca nu e bine de noi.
Si dupa ce ii spuse toata siretenia pricinii, o impaca spuindu-i ca-i lasa ei toti banii ce au furat, si ii mai fagadui ca-i va aduce si trupul barbatului, ca sa-l ingroape ca oamenii si cu toata randuiala.
Iara daca se facu ziua, slujitorii imparatesti gasira trupul fara cap si-l dusera la imparatul.
Acesta se da de ceasul mortii si mai multe nu, cum de sa nu prinza pe talhar viu, nevatamat.
Fiul imparatului se duse si el pe la palat si, auzind cele ce se planuiau, se pregati si el a-si tine fagaduiala ce dase nevestei tovarosului sau.
Sfatuind cei doisprezece boieri, socotira cu mintea lor ca talharii trebuie sa fie cel putin doi; ca cel viu este peste poate sa nu vie a lua si trupul mortului. Gasira, deci, cu cale a pune trupul cel fara cap in mijlocul pietei, pe o schela cu trei trepte, si de jur-imprejur slujitori imparatesti, cari sa pazeasca toata noaptea.
Asa si facura.
Fiul imparatului, hotul, se duse si el de cumpara o martoaga de cal rapciugos si bubos, si slab, de era numai pielea si osul, mai cumpara o odoroaga de caruta si un butoi de rachiu. Si dupa ce incarca caruta, inhama la dansa rabla lui de cal si o porni inspre locul unde era pus trupul mortului spre vedere.
P-aci prin prejur era o ulita noroioasa. P-acolo avu pofta el a trece. Cand, ce sa vedeti dumneavoastra, cinstiti boieri? Unde mi se innomoli a otopina de cal, de nu mai putea nici picioarele sa si le miste, necum sa mai tarasca si carutul cu butoiul de rachiu. Hi! in sus, hat! in jos; sa se miste din loc calul, ba.
Si unde mi-ti incepu a face o galagie, de credeai ca s-a aprins targul.
Capetenia pazitorilor trimise pe unul sa vaza ce pacoste a mai dat peste nevoiasul ala de om, carele are de gand sa scoale tot orasul in gura lui.
Vazandu-l pazitorul cum se nevoia a-si scoate calul si caruta din noroi, i se facu mila de el.
Fiul imparatului, cum il vazu, ii zise:
- Du-te, neiculita, de mai ado vro cativa oameni de-mi ajutati sa ies din acest noroi, si va voi cinsti ca pe niste oameni de treaba.
Indata venira mai multi pazitori, ii luara si cal, si teleguta, si butoi si tot, pe sus, de-l scoasera din glodul unde se nomolise.
El nu stia cum sa le multumeasca mai bine; isi framanta mainile de bucurie si prinse a da cep butoiului. Le dete de bau cat poftira, si duse si celor ce ramasesera de paza pe langa trupul mortului cel fara cap.
Nu trecu mult si toti pazitorii fura coprinsi de un somn sora cu moartea. Unde imi mai sforaia voinicii nostri de paznici, de pare ca era cine stie ce mare turma de ramatori. Pasamite rachiul din butoi era cu afion.
Fiul imparatului, cum ii vazu lungiti si trantiti ca cine stie ce blende, se apuca de­i dezbraca de hainele lor si ii imbraca in haine calugaresti. Apoi, luand trupul mortului, se duse in treaba lui.
Cand vazu femeia trupul, iara incepu a se boci. El iara ii puse mana la gura si o opri de a face zgomot, caci, de se va afla, nu va fi bine de ei. Ea tacu dupa ce vazu ca nu e gluma, si priimi si cea mai mare parte din suma furata. In chiar aceeasi noapte, ei se pusera si ingropara mortul.
Cand se desteptara pazitorii si se vazura imbracati in haine calugaresti, nu puteau crede celor ce li asei arata. Se mai frecara la ochi, se mai uitara, si vazura ca asa este. Cel ce se desteptase mai intai se duse la tovarosul de langa dansul si, incepand a-l inghioldi, ii zise:
- Mos calugaras, mos calugaras, ca cati tu aci?
- Dara tu, calugare, ce cauti? ii raspunse.
Atunci toti deodata incepura a racni unul la altul:
- Ce cauti aci, calugare? aratandu-se cu degetul.
Si se facu o tulburare si o rascoala intre dansii, de nu-i putea da nimeni de capatai. Ei! tocmai tarziu se dezmeticira si se domirira ca omul cu rachiul de asta­noapte n-a fost lucru curat.
Dara cand imi vazura ca trupul lipseste? atunci, atunci; unde imi incepura o cearta si o halalaie intre dansii, de-ti venea sa-ti iei campii. Se invinovateau ca dracii unii pe altii.
- Ba ca tu esti de pricina.
- Ba ca tu ne-ai facut sa bem rachiu.
- Ba ca tu ne-ai indemnat sa ne ducem sa-i ajutam.
- Ba ca tu ai fost cel dintai care ai baut.
Toate erau cum erau. Dara cum si cand s-au calugarit ei? Si cum sa se infatiseze ei la imparatul?
N-avu incotro. Asa se dusera.
Imparatul se lua cu amandoua mainile de barba cand vazu ca vine la dansul o ceata de calugari. El nu stia, vezi, cine sunt si ce vreau.
Cand afla ca sunt paznicii lui, unde mi-l umfla un ras d-alea cu lacrami, si rase pana ce se stramba.
Paznicii, biet, detera in genuchi si-si cerura iertare. Ei spusera toata siritenia.
Ii ierta imparatul de vro osanda, chipul; dara intra la mai mare grije. El se temea ca nu carecumva acest hot atat de iscusit sa nu-i ia si domnia. Nu mai chema Sfatul imparatiei, fiindca incepuse a-l cam banui si pe dansul, ci isi framanta cugetul, ca ce ar face sa puie mana pe hot, spre a-i face de petrecanie.
Hotari dara, el cu mintea lui, ca sa iscodeasca si pe mari si pe mici, sa ispiteasca si prin boierime si prin prostime, ca doar, doara va ajunge sa puie mana pe un asa talhar vestit care il pusese pe asa ganduri negre.
Pentru aceasta puse sa se gateasca un ospat infricosat, la care pofti numai boierime neaose. La acest ospat fu poftit, fara doar si poate, si fiul de imparat cel strein.
La ziua hotarata se adunara toti oaspetii. Veseliile se intinsera pana noaptea tarziu. Caci, dupa ce se sculara de la masa, se pusera pe joc. Si trage-i la danturi, la hori, la brauri pana ce, cand se desteptara, ajunsesera pe la cantatul cocosilor de miezul noptii.
Cand sa se sparga adunarea, imparatul veni la mijloc si zise cu grai cam poruncitor:
- Boieri dumneavoastra, noaptea este inaintata, si ca sa nu se intample cuiva vreo meteahna de la niscaiva duhuri necurate, ori facatori de rele, eu am gasit cu cale in mintea mea sa maneti aci pana la ziua. Camara este mare; va incape pe toti. Alaturi de aci este camara fiicei mele. Fiti fara grije si va repauzati de ostenelile dantului si saltarilor din asta noapte. Domnul sa privegheze asupra voastra a tutulor.
Asa zise imparatul, si asa trebuia sa se faca. Ca har, ca mar, pace; zisa imparatului nu se putea deszice.
- Vai de mine, tata, cum sa ma culc eu cu usa descuiata, alaturi cu camara unde are sa doarma atatia barbati streini? zise fata tatalui sau.
- Nu numai atat, fata mea, dara inca sa fii cu lumanarea stinsa si sa ai la indemana nitel muc de lumanare. De va veni cineva la tine, tu sa-l mangai cu mana pe obraz, rugandu-l sa mai stea; si mangaindu-l sa-l manjesti nitel cu muc de lumanare, si aceasta, draga mea copila, cu atat mai mult trebuie sa o faci, cu cat ea este pentru mantuirea imparatiei.
Pasamite imparatul umbla sa prinza pe hot prin viclenie. Asta fu chemarea boierilor la ospat. Caci, isi zicea imparatul, de va fi dintre boieri un asemenea om istet, trebuie sa fie si indraznet. De nu va fi dintre boieri, apoi, tot cu tertipuri, prin tagma prostimei sa-l caut.
Hotararea imparatului se puse in lucrare intocmai. Se culcara toti cu totul si adormira. Numai pleoapele fetei de imparat nu putura da in gene, catusi de cat.
Fiul de imparat cel hot, nici el nu adormi macar cat ai da in cremene. El isi tot rasucea mustata si se incumetea, duce-se-va, or ba? Iara cand fu cam dupa miezul noptii, cand si apele dorm, se scula binisor, se uita pe la sotii sai, carii toti dormeau bumbeni, si pas! trecu in camara fetei de imparat, o saruta si se intoarse apoi sa se culce si el.
Fata imparatului isi facu dresurile cum o invatase tatal sau, imparatul.
Hotul, pana a nu se culca, se duse la donita sa bea nitica apa, caci ii era sete. Uitandu-se in donita, el vazu ca pe obrazul lui din stanga sunt niste pete negre. In camara unde dormeau oaspetii imparatului lumanarea arse toata noaptea.
- E! asa mi ti-a fost povestea? zise el incetisor, stai mai, dara, sa-ti arat eu cu cine ai de a face.
Si cu inima tacainda, si umbland mai usor decat o pisica cand pandeste la soareci, lua muc de lumanare si manji pe toti oaspetii cari dormeau, pe obraz la fel cu manjitura lui de pe fata, apoi se culca si el.
Imparatul se scula mai de dimineata decat toti. Si in revarsat de zori vine prin camara unde dormeau oaspetii, spre a se uita la dansii, nu carecumva este vreunul din ei manjit dupa cum isi povatuise fata.
Cand colo, ce sa-i vaza ochii? Toti erau manjiti. Speriat, se duse intr-un suflet in camara unde dormea fie-sa; si cu grai nelinistit zise fie-sei:
- Bine, frate draga, toti te-au sarutat?
- Ba nu, tata, unul numai a venit, pe care l-am manjit, dupa cum mi-ai poruncit dumneata.
- Si-l cunosti?
- Ba nu, caci era intunerec.
Imparatul isi musca buzele. Apoi porunci pazitorilor sa nu lase pe nici unul din oaspeti care ar voi sa plece.
Dupa ce se facu ziua bine, veni imparatul iarasi in mijlocul oaspetilor si zise cu glas mare:
- Boieri dumneavoastra, hotul care a tulburat o tara prin iscusinta, maiestria si istetimea lui, si care mi-a rapit odihna sufletului meu, se afla in mijlocul domniei voastre, si il rog sa se dea pe1 fata; pe fagaduiala mea de imparat ca nu-i voi face nimic.
Toti boierii incepura a-si scutura hainele si a se lepada ca de satana de o astfel de napaste, zicand:
- Departe de noi o astfel de banuiala. Noi nu stim la sufletul nostru nici o fapta neomenoasa sa fi savarsit, nici cu stiinta, nici cu nestiinta.
- Acum nu este vorba nici ce ocara, nici de pedeapsa. Totul este sa se dea pe fata, si ma jur pe viul Dumnezeu si pe stema mea de imparat ca nu numai nu-i voi face nimic rau, dara ii voi da pe fata mea dupa dansul.
Atunci iesi in fata streinul fiu de imparat si zise:
- Eu sunt.
Paru mult bine imparatului cand il vazu. Iara el isi ceru voie sa iasa afara, si se jura pe cuvantul lui de cruce de voinic ca se va intoarce inainte de namiezi.
Imparatul crezu si-i dete voie. El se intoarse, cu mai multi oameni insaxanati cu bucatelele foisorului sau. Si acolo de fata cu totii, aseza fiecare lemnisor la imbucatura lui si cladi foisorul din nou. Apoi, viind inaintea imparatului, ii saruta mana, si ceru ca sotia lui, fata imparatului, sa se urce cu dansul in foisor, ca de acolo sa marturiseasca cine este si ce a facut.
Imparatul priimi.
Cum se suira in foisor, fiul imparatului prinse a intoarce vartejele; si, pe cand foisorul incepu a se sui in slava si a pluti in aer, el zise cu grai lamurit:
- Sa stiti ca sunt fiu de imparat, ca mi-a fost dat sa-mi fur nevasta, ceea ce si facui, si ca acum ma duc la imparatia tatalui meu.
Astfel vorbind, foisorul se urca mereu pana cand se pierdu din ochii tutulor, ce ramasera cu gurile cascate uitandu-se la dansul.
Iara daca se cobori la palaturile tatalui sau si-si arata cartea de mester de hotie, precum si nevasta ce-si aduse tot prin furtisag, se inveseli tatal sau si, coborandu-se din scaun, inalta pe fiul sau, zicand:
- Stiu acum ca are sa se duca pomina de domnia fiului meu peste tara. Stiu ca popoarele au sa stie si ele acum ce este dreptatea, caci a fi bun domnitor si drept, trebuie sa stii totul.
Dupa ce se inscauna, trimise sol la socrul sau cu carte prin care ii spunea ca s-a urcat in scaunul tatane-sau, si mult se bucura acel imparat de norocul ce dase peste fie-sa.
Iara eu incalecai p-o sea si v-o spusei dumneavostra asa.

frumoasa poveste pacat ca nu are cine sa mi o citeasca si mie seara